Copii

Educația înseamnă cunoaștere, iar pentru Asociatia pentru Respectarea Drepturilor Omului cunoașterea merge dincolo de curricula școlară, către noțiuni importante cu care fiecare copil ar trebui să pornească în viață.Tocmai de aceea ne asumăm misiunea de a promova o componentă fundamentală pentru construirea unei societăți conștiente de propriile drepturi și libertăți, precum și tolerante cu drepturile celorlalți: drepturile copilului pentru copii.

Astfel, copiii beneficiari din cadrul programelor  ARDOM au participat la un atelier interactiv în cadrul căruia au aflat, pe de o parte, care le sunt drepturile, dar și responsabilitățile care le revin.

Dincolo de drepturile fundamentale, precum dreptul la viață, la educatie și la o dezvoltare armonioasă, dreptul la îngrijire medicală, dreptul de a fi protejat față de orice tip de violență, abuz sau neglijență, copiii au aflat și despre dreptul de a-și exprima liber ideile, de a primi informații relevante, de a fi consultați în cazul deciziilor care îi privesc în mod direct.

Drepturile copilului sunt prevăzute atât în legislația națională, principala lege fiind Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, dar și în tratate și convenții internaționale. La nivel mondial, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 este cel mai important act normativ. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 194 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția SUA si a Somaliei). România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.

Consideratii asupra drepturilor si libertatilor copiilor

Copiii reprezintă o problemă a diferitelor justificări ale drepturilor fundamentale ale omului. Dezbaterile politice privind problemele care afectează copii, cum ar fi educația și îngrijirea sănătății, discuțiile privind natura drepturilor și viața bună s-au axat pe factorii de decizie ai adulților, drepturile părinților și libertatea familiilor de a crește copiii fără interferențele statului. Discutiile includ limitele privind controlul parental și abuzul, rolul libertății în dezvoltarea copilului, posibilitatea drepturilor copiilor și problemele, cum ar fi emanciparea minorilor și luarea deciziilor în domeniul sănătății.

In cadrul unei familii, printre interconexiunile complexe se numără (a) interesele părintești, (b) interesele care servesc copilului și (c) interese comune. Nu este nevoie să se bazeze pe o concepție a drepturilor, deoarece fiecare dintre aceste interese are o situație morală egală și trebuie echilibrată una cu cealaltă. Acest model captează ideea că membrii familiei sunt legați între ei în moduri pe care membrii unei afaceri sau ai unei comunități politice nu o au. Ființele umane sunt ființe de relaționare și, ca atare, autonomia lor, mai ales în cadrul unei familii, are limitele ei. Aceste relații nu sunt cele de egalitate.

Se presupune, în general, că părinții sunt, de obicei, în cea mai bună poziție pentru a judeca ceea ce este în interesul copilului. Cu toate acestea, această idee, în mod evident, nu poate fi menținută atunci când există dovezi că copilul este abuzat sau neglijat. Atunci când un părinte nu își îndeplinește obligațiile, ceilalți, inclusiv cei cu autoritate politică, pot fi obligați moral să intervină. Întrebarea crucială este, desigur, ceea ce este implicat în a fi un părinte acceptabil. Dovezile actuale din psihologia dezvoltării susțin de asemenea opinia că diverșii copii din cadrul unei familii pot avea nevoi total diferite. Orice evaluare a „interesului superior al copilului” ar trebui să ia în considerare această variabilitate.

Rezultă că părinții sau tutorii au anumite obligații de a răspunde nevoilor copilului. În acest context de drepturi, îndatoririle părintești nu ar fi contingente de agenția copilului, ci mai degrabă de nevoile și interesele copilului. În cazul orfanilor, ne confruntăm cu o problemă dificilă în ceea ce privește obligațiile instituțiilor sociale de a satisface nevoile copiilor vulnerabili care nu se pot baza pe sprijinul părinților sau tutorilor. În mod similar, rămân dificile întrebări în evaluarea responsabilității sociale: Când un copil sau un adult tânăr devine membru cu drepturi depline al unei comunități morale? Dacă un adolescent este violent, ar trebui să-l considerăm o persoană fără capacități raționale sau un agent moral pe deplin responsabil pentru acțiunile sale și vrednic de pedeapsă sau o combinație a acestora? Dreptul minorilor se referă de obicei la capacitatea demonstrată a copilului de a se comporta responsabil în alte contexte.

O altă provocare pentru drepturi în contextul familiilor este modul în care se stabilește dacă copiii și adolescenții maturi au drepturi împotriva părinților lor. Ce importanță ar trebui să acordăm deciziei sau preferințelor unui adolescent în a face planuri viitoare? Libertatea semnificativă este acordată, de asemenea, adolescenților în luarea deciziilor în domeniul sănătății. Există o mișcare puternică în cercetarea pediatrică pentru a încuraja implicarea mai mare a copiilor și adolescenților în deciziile de tratament în domeniul sănătății și pentru a permite refuzarea participării la cercetare. Academia Americană de Pediatrie a susținut că adolescenții care demonstrează capacitatea de a lua decizii în domeniul sănătății ar trebui să fie împuterniciți să-și dea consimțământul strict pentru tratament și ar trebui să li se permită să refuze tratamentul nedorit. Cea mai dificilă întrebare ridicată de orientările academice este cum să tratăm acei copii și adolescenți care refuză tratamentul necesar. Dacă permitem minorilor să fie implicați în procesul de luare a deciziilor, trebuie să le onorăm refuzurile chiar dacă le provoacă rău? Poziția libertății standard este de a respecta alegerile unui adult, chiar dacă acele alegeri sunt autodistructive, atâta timp cât altele nu sunt afectate în proces.

Indiferent dacă acceptăm argumentele pentru sau împotriva drepturilor copiilor, rămâne un set important de întrebări cu privire la rolul libertății în educația și dezvoltarea copilului. S-ar putea să nu acceptăm noțiunea de drepturi a copiilor, dar s-ar putea să credem că suntem obligați să încurajăm capacitățile care îi ajută să ducă o viață plină, liberă și responsabilă ca adulți. Există un aer de paradox față de ideea că copiii trebuie să trăiască vieți libere, vieți controlate de părinți și profesori, pentru a-și exercita mai bine libertatea ca adulți. Oare libertatea joacă un rol esențial în dezvoltarea și educația copilului? Dacă da, ce fel de libertate? Libertatea este un bun intrinsec pe care copiii îl pot învăța să îl aprecieze și să-l respecte? Cum pot fi încurajate astfel de capacități în cadrul familiilor, în școli și în guvern? Toate sunt întrebări demne de explorare ulterioară de către cei interesați de rolul libertății în viața copiilor.

Una dintre cele mai influente apărări contemporane pentru libertatea în dezvoltarea copilului a fost oferită de filosoful educației, Maria Montessori. În cartea sa The Absorbent Mind, Montessori a apărat opinia că libertatea de a alege între anumite sarcini de învățare și medii este esențială pentru înflorirea creativității, imaginației și dezvoltării morale a copilului. Contrar percepției populare, sălile de clasă Montessori nu sunt haotice gratuite. Montessori a crezut că orientarea și controlul de la părinți și profesori erau necesare pentru dezvoltarea morală și socializarea adecvată a copiilor.

Pentru Montessori, scopul educației este autonomia și dezvoltarea socială a copilului, care include capacitatea de a face proiecte și planuri, de a face alegeri și de a le realiza, de a îmbrățișa propriile proiecte și de a se angaja în relații sociale respectuoase cu alții. În centrul acestei filosofii se află ideea că copilul este un individ cu propriul său sentiment de imaginație și curiozitate. Deși această viziune a educației subliniază importanța raționamentului, se pune accent și pe bucuriile copilariei, inclusiv jocul și imaginația.

Dacă succesul unei societăți libere depinde în mod esențial de cetățenii responsabili care respectă libertatea celorlalți, atunci prin această logică pare că oamenii ar trebui să fie mai preocupați de copiii care sunt iremediabil înnebuniți de neglijarea emoțională și fizică, precum și de educația săracă. O provocare și mai mare apare în comunitățile care nu dețin libertatea cu respect și cred că constrângerea unui copil în orice mod posibil de a accepta anumite valori este modul optim în care copiii ar trebui să fie crescuți.

Drepturile copiilor beneficiari de masuri de protectie sociala

Ministerului Muncii și Justiției Sociale, în România, în trimestrul II al anului 2019, erau 54.960 de copii beneficiari de măsuri de protecție socială (lipsiți de ocrotire părintească). Dintre aceștia, 36.902 de copii se aflau în servicii de tip familial (asistență maternală, familie extinsă, plasament la alte familii sau persoane, iar 18.058 de copii se aflau în servicii de tip rezidential (centre de plasament, centre primiri în regim de urgență, centre maternale, centre private)

Excluziunea socială, riscul major de sărăcie, lipsa accesului la educație și la servicii sociale la care este expus un segment important din copiii României.Din păcate, această vulnerabilitate continuă, atât în contactul cu sistemul administrativ, cât și cu cel judiciar. Cu alte cuvinte, cineva care aparține unui grup vulnerabil (din motive de minoritate, dizabilitate, etnie etc) va fi, de asemenea, vulnerabil în relația cu Statul.

Interesul superior al copilului, ca drept procedural, presupune:

  • Dreptul copilului de a-și exprima propriile păreri,liber de orice presiune, de a întelege procedurile prin care trece, soluțiile care există; se prezumă că minorul este capabil să își exprime opinia și că acesta are dreptul să și-o exprime; se descurajează impunerea unei condiții de vârstă sub care Statul prezumă că minorul nu poate fi ascultat)
  • Dreptul de a fi audiat în procedurile administrative și judiciare (atunci când dorințele copilului sunt exprimate prin intermediul unui reprezentant,acesta are obligația de a comunica întocmai dorințele copilului; în situația în care există un conflict de interese între dorința copilului și cea a  reprezentantului, cel dintâi trebuie să aibă la dispoziție o reprezentare independentă;
  • Informația pusă la dispozitia copilului trebuie să fie prietenoasă cu acesta, personalul care intră în contact cu acesta trebuie să fie instruit);
  • Motivare complexă – orice decizie privitoare la un copil trebuie motivată, arătând cum anume au fost luate în calcul toate circumstanțele care au stat la baza definirii interesului superior al copilului;
  • Cale de atac a deciziei – trebuie instituite mecanisme care să asigure informarea copilului cu privire la căile de atac disponibile; acestea trebuie să fie accesibile fie direct copilului, fie reprezentantului legal.

O societate democratică se recunoaște, în special, prin felul în care își protejează grupurile vulnerabile. Protecția trebuie să fie efectivă și să aibă în vedere, exclusiv, interesul persoanei în cauză. O societate  democratică nu are apetența pentru instrumente de drept penal (asta pentru că este mai costisitor și destul de nesigur ca finalitate), ci recurge la acestea numai după epuizarea tuturor căilor civile.

Audierea copilului în cauze civile pare să fie determinată de necesitatea judecătorului de a înțelege mai bine situația copilului, pentru a putea pronunța hotărârea definitivă în conformitate cu ceea ce judecătorul consideră că este interesul superior al copilului.

Audierea copilului în cauzele penale pare a fi determinată de necesitatea soluționării cazului, în timp ce se iau măsuri insuficiente pentru a proteja victima sau martorul copilului.

Copilul este văzut de către ofițerii de poliție și magistrați, în primul rând ca o sursă de informații care ar putea aduce dovezi cazului. Datorită cerințelor procedurale, copilul trebuie implicat în diferite etape ale procesului(anchetă penală și instanță) și, astfel, să participe la audieri repetate.

În ciuda faptului că legea oferă posibilitatea înregistrarea audierilor prin mijloace audio-video, situațiile în care aceste dispoziții sunt utilizate sunt o exceptie mai degrabă decât o practică obișnuită. Persoanele intervievate au declarat că unele organe de urmărire penală și instanțele nu sunt chiar echipate în acest sens. Mai mult, exemple au fost prevăzute în care audierile înregistrate nu au fost folosite pentru a preveni victimizarea secundară, dar pentru a dovedi că un copil victima traficului și-a schimbat declarația sau că delicventul nu sa comportat într-o manieră intimidantă față de copil.

Lipsa atenției pentru protecția copilului se extinde și în ceea ce privește acceptarea ofițerilor de poliție sau procurorii să organizeze confruntări între victima copilului și infractorii.